Suntem obișnuiți să scriem despre raliuri unde competiția sportivă primează, iar suspansul rezultatului ne ține în priză până la finalul eventului. Însă de această dată am participat la Logiman Mythical Cars Rally, un raliu în care verificam rezultatele de pe probe doar ca să ne asigurăm că toate echipajele au reușit să parcurgă proba, pentru a putea fi siguri ca le mai vedem/auzim cel puțin încă o dată.

Andrea Adamo și echipa sa au reușit să realizeze un eveniment în care vedetele au fost în primul rând mașinile de competiție. Niște unicorni ce se lasă văzuți doar de cei cu pasiune și suflet deschis pentru așa ceva. Nu este un eveniment ce concurează cu Rally Legend, chiar nu este așa ceva! Este un eveniment gândit pentru mângâierea urechilor, a privirii, a papilelor gustative și a sufletului, după cum prevestea și Adamo înaintea cursei. Nostalgia anilor ‘90 – 2000 se putea simți la tot pasul prin parcul de service, iar micuța localitate Varzi din provincia Pavia – Italia a oferit decorul necesar punerii în scenă a simfoniei motoarelor.

La prima vedere, lista de înscriși părea scurtă, chiar dezamăgitoare pentru unii, prin număr. Totuși, la o privire mai atentă nu puteai să nu observi mașini ce ne-au marcat pasiunea pentru raliuri, mașini pe care le vedeam doar în rezumatele Eurosport prin anii 2000, mașini de care doar am auzit cât sunt de spectaculoase, mașini pe care nu credeai ca mai ai șansa sa le vezi într-o competiție, iar unele nume erau similare cu bătăliile pentru titlurile mondiale din acei ani. Cu siguranță nu au dezamăgit! Te opreai la fiecare cort de service să analizezi detaliile mașinilor WRC, grupa A, Kit Car, S1600, S2000 sau RGT, multe dintre ele încă purtând cu mândrie numele unora ce le-au purtat prin competiții de renume, nume ce trezesc emoții puternice oricărui pasionat de raliuri – Colin McRae, Carlos Sainz, Juha Kankkunen, Freddy Loix, Phillipe Bugalski, iar unele aveau la bord însăși legende în persoană – Marcus Gronholm, Alister McRae, Fabrizia Pons sau piloți care încă sunt în căutarea titlului suprem, cum ar fi Andreas Mikkelsen. Nu au lipsit nici piloții locali cu mare experiență, cum ar fi Michael Tagliani cu al său Fiat Abarth Grande Punto S2000.

Programul raliului a fost gândit în așa fel în cât să se obțină un raliu relaxant, atât pentru echipaje, cât și pentru spectatori. Start după ora 11 am în ziua a doua, shakedown la liber în doua reprize de câteva ore bune, service după fiecare probă specială, probe foarte apropiate de parcul service, frumoase și accesibile publicului, etape scurte, deschideri ale circulației între treceri, etc. Este prima dată când la un raliu, ca spectator, puteai să mergi pe o probă, sa te întorci în service, să savurezi niște paste sau o pizza delicioasă cu salam tradițional din Varzi, pe una din terasele aflate chiar lângă corturile superbelor mașini venite să răsufle după cate-o tură de forță, iar apoi să reușești să mergi înapoi pe aceeași probă să vezi a doua trecere. Relaxarea aceasta o puteai vedea și pe chipurile tuturor echipajelor și organizatorilor, în service puteai schimba impresii sincere cu persoane marcante din lumea raliurilor mondiale, cum ar fi Andrea Adamo, Malcom Wilson, Yves Maton, Alister McRae, Fabrizia Pons, Andreas Mikkelsen, Colin Clark, David Evans sau chiar dublul campion mondial Marcus Gronholm, care s-a reactivat pe PS1, a mers ca-n vremurile bune (după cum a spus chiar el), dar din nefericire, după finish a uitat să își mai noteze un viraj și a ieșit în decor, aducând daune semnificative superbului Subaru Impreza S14 WRC. Cu toate acestea, în stilul sau caracteristic, a recunoscut greșeala sa cu acel umor involuntar și a rămas la eveniment, discutând prietenește și cu zâmbetul pe buze cu oricine dorea să stea la o vorba cu el.

Am crezut că o sa fie o plimbare pe probe a acestor mașini superbe, dar n-a fost deloc așa. S-a văzut pofta echipajelor de-a smulge aplauze publicului spectator, iar sunetul acestor mașini superbe a acompaniat pilotajul. Nimic nu se compara cu bolboroseala de pe evacuările WRC-urilor sau a mașinilor de grupa A, ecoul pocniturilor Clio-urilor S1600, flăcările scoase de Lancia Delta HF Integrale, turele înalte ale aspiratelor S2000 si Kit Car sau RGT și nu în ultimul rând sunetului inconfundabil al Peugeot-ului 306 Maxi, ca și cum o formație de cântăreți la țambal erau sub capotă, încercând să lovească toate corzile într-un ritm nebun, arcurile supapelor deja intrând în viteză supersonică, iar evacuarea trădând o cutie ce parea ca nu își mai termina rapoartele. O mașină superbă ce încă o dată a dovedit că este printre cele mai reușite mașini de raliuri din istorie, câștigând și această competiție prin echipajul Magnou Patrick/Vilanova Anthony. Nu degeaba Sebastien Loeb o prefera încă în unele curse de asfalt, luptând de la egal la egal cu mașini Rally2 de generație actuală.

În concluzie, Logiman Mythical Cars Rally 2023 a fost ca un festival foarte bun aflat la început, la care te-ai simțit atât de bine încât nu ești sigur că ai vrea să spui și altora, gândindu-te ca riscă astfel să devină foarte popular și oarecum victima propriului succes. Locația aleasa este superbă, micul orășel Varzi fiind gazda perfecta pentru un astfel de eveniment, localnicii calzi și foarte bucuroși că au parte de așa ceva în zona lor, probele sinuoase și pline de denivelări au tot ce trebuie pentru a scoate în evidență măiestria piloților și tehnica superbelor mașini de competiție, iar gastronomia locală se îmbină perfect cu toată această sărbătoare a motorsportului.

Inițial am crezut că Andrea Adamo susține că numărul participanților este limitat la un număr relativ scăzut ca să justifice o listă oarecum scurtă de înscriși, însă am descoperit ca avea dreptate. Locația parcului service este perfectă, însă doar cu ceva efort ar mai putea să înghesuie încă vreo maxim 15 echipaje în plus. Cu siguranța, daca se va reuși continuarea acestui raliu și în anii viitori, popularitatea lui va crește, iar numărul de participanți la fel. În plus, Peter Solberg deja și-a exprimat interesul să participe anul viitor! Bravo, Bravissimo, Andrea Adamo! Cu siguranță vom fi prezenți și la următoarele ediții ale acestui raliu – ALTFEL.

Credit foto: RallyMax, Logiman Mythical Cars Rally

The post Mythical Cars Rally – Un altfel de raliu appeared first on RallyMax.

Povestea debutului echipajului Radu Lambrino & Andrei Aițculesei la Raliul Clujului este frumos povestită de către pilot în blog post-ul de mai jos:

Acum 3 luni stăteam la același birou de la care scriu aceste cuvinte. La fel de îngândurat, dar cu un suflet cu siguranță mult mai sărac. Nu știam ce să fac. Trecusem de jumătatea lui 2021, un an care, pe lângă multe greutăți, mi-a adus și o grămadă de zâmbete prin șansa de a contribui, atât cât am știut eu mai bine, la imaginea motorsportului românesc. Odată cu Raliul Moldovei mi-am serbat și aniversarea, reamintindu-mi din nou că timpul trece fără să ne ceară vreo permisiune. 24 de ani cu de toate. Reușite, eșecuri, încercări, dorințe îndeplinite, dar și planuri abandonate. Iar printre toate acestea, rămăsese și un vis care nu-mi dădea deloc pace: participarea într-un raliu ca pilot. Nu am fost nici lovit de inspirație și nici nu am trăit vreun moment lăuntric în care să realizez dintr-o dată că asta este menirea mea. Pur și simplu, în toată nesiguranța unei astfel de idei, mi-am zis să o încerc și pe asta. Iar acela a fost începutul unei călătorii pe care cu siguranță nu o voi uita niciodată. Drumul spre Raliul Clujului 2021. 

Începuturile

Se făcuse începutul lunii august, mai erau ceva mai puțin de 2 luni până la raliu și evident, chiar dacă înțelegeam parțial ce implică acest sport, habar nu aveam „de unde să o apuc”. Practic, în momentul respectiv nu aveam nimic pregătit pentru raliu. Nu aveam școală de pilotaj, nu știam ce implică procesul de licențiere, nu știam de ce buget am nevoie, nu aveam idee cu ce copilot mă voi da și… așa mai departe. Uitându-mă în spate, pot spune că experiența unui prim raliu făcut bine are nevoie de un minim de 4-5 luni de pregătire. Pentru cine ar vrea să facă asta, sunt de luat în vedere: 

• Școlile de pilotaj/copilotaj al căror program variază și cu care e bine să discuți măcar cu o lună înainte
• Pregătirea/Închirierea mașinii de concurs
• Atragerea de parteneri (recomand contactarea companiilor măcar cu 2-3 luni înainte de eveniment deoarece în majoritatea cazurilor comunicarea este destul de greoaie) 
• Echipamentul necesar participării la eveniment 
• Realizarea unui plan de promovare
• Aspecte administrative legate de procesul de licențiere
• Aspecte administrative legate de înscrierea la eveniment
• Pregătirea propriu-zisă pentru raliu (regulamente, exersat scriere dictare etc.)

Adevărul e că sunt foarte multe lucruri care intră în pregătirea primului raliu. Ce am scris mai sus e doar așa, „în mare”. Norocul meu a constat în oamenii din jurul meu. Am pus întrebări, am cerut sfaturi și am încercat să preiau din experiența lor cât s-a putut. Iar pas cu pas am început să-mi clarific un plan pentru a face din acest vis, o realitate. 

Elementul cheie 

Oricât de clișeic o să sune, nimic din această călătorie nu ar fi fost posibil fără oameni faini, dedicați și cu un suflet mare. Asta o spun uitându-mă retrospectiv. Dar atunci în august, aveam niște șanse extrem de mici, obiectiv vorbind, să fac de unul singur tot ce îmi propusesem. Iar cu această observație, a venit și una dintre cele mai bune decizii: formarea unei echipe. Cred că echipă sună prea formal. Aș zice o mână de prieteni care s-au strâns să facă o nebunie împreună. Zis și făcut! Așa că de acolo în colo, alături de Iua, Junior și Beji i-am dat bice…

Totuși, rămânea o necunoscută esențială a problemei. Copilotul. 

Aici nici nu vreau să număr câte sfaturi am ignorat pentru că ați zice că sunt bulangiu. Bine, sunt puțin bulangiu, dar nu chiar atât de mult. Cert e că atunci am simțit mai important să ascult ce îmi zice sufletul și să împărtășesc această încercare cu un super om pe al său nume, Andrei. Sau Tzicu’ cum îi spun eu. Un prieten foarte bun, dar mai presus de toate un sportiv în care am văzut toate calitățile necesare pentru a face față acestei călătorii. Iar asta a fost… de departe cea mai bună decizie pe care am luat-o în această aventură. Și chiar dacă sună ciudat sau puieril având în vedere cele întâmplate ulterior, chiar cred asta. 

În formație completă, acum rămânea să ne facem treaba cât mai rapid și bine cu putință. 

Mai puțin de o lună și jumătate până la raliu. 

Mașina de raliu

Chiar dacă munca pe care o făceam alături de echipa mea de la Cluj era importantă (promovare, design, contactare de parteneri etc.), greul pe partea tehnică era dus la Brașov de echipa de la AutoBella Service care făcea eforturi uriașe pentru a pregăti mașina de start. Ce mașină? Un Suzuki Swift Sport în specificația de cupă monomarcă. 

Dintre toate aspectele, aici pot spune că am avut cele mai puține emoții, deoarece știam că mă pot baza pe băieții de la service că vor face o treabă foarte bună. Cu fiecare drum la Brașov vedeam mașina din ce în ce mai aproape de forma finală. Au apărut pe rând rollbar-ul, suspensia, grupul scurt, frână de mână hidraulică… Nu este ușor să construiești o mașină de raliu, dar și aici am avut parte de mult ajutor, de îndrumarea și sfaturile potrivite. Puiu’ îți mulțumesc încă o dată pentru tot sprijinul pe care ni l-ai oferit. 

Întorcându-ne la Cluj, lupta noastră se reducea la foarte multe mail-uri, telefoane și încercări.

O lună până la raliu.

Speranța moare ultima

Nu e nicio surpriză când spun că motorsportul e foarte scump. Cu toții suntem conștienți de asta. Mi-au trebuit niște calcule simple, câteva adunări și… realizez că fără parteneri participarea noastră la Cluj va rămâne doar un vis. Simplu. 

Așa că singura soluție pe care am văzut-o a fost „să batem la cât mai multe uși” pentru a ne prezenta proiectul. Estimarea mea e că în ultimele 3-4 săptămâni înainte de raliu am avut o medie de 50-60 de telefoane în fiecare zi. Spun estimare deoarece fix în săptămâna raliului, telefonul meu s-a decis să-mi ureze „drum bun” urmând să ajungă direct în sertarul cu lucruri care nu mai funcționează, dar pe care totuși le păstrezi „că deh, nu știi niciodată”. Și totuși, cu ultimele puteri, la două zile înainte de decesul oficial, device-ul pe numele Galaxy S9 primea un apel. Era vineri, fix cu o săptămână înainte de începerea raliului. Răspund și, timid, încerc să-mi dau seama dacă aud bine: „Credem că aveți un proiect foarte fain și am vrea să vă susținem…”. 

AMAZING! We did it! După încercări repetate, mail-uri necitite, telefoane fără răspuns și refuzuri venea și momentul unui „Da” plin de speranță. Un „da” prin care cei de la #RebelDot ne aduceau foarte aproape de start. 

Iar pentru a face din vis, realitate, restul pieselor lipsă din povestea noastră au fost completate de niște oameni cu suflet mare care au ales să ne sprijine necondiționat. 

Se spune să apreciezi „călătoria”. Iar din toate pe care le-am avut de rezolvat, bifat și pregătit, cel mai tare ne-am bucurat de șansa de a învăța lecții importante într-ale pilotajului și copilotajului, iar pentru asta vreau să-i mulțumesc lui Danny și echipei sale de la Danny Ungur Racing pentru că și-au oferit tot interesul în a ne pregăti cât mai bine pentru raliul care urma să vină. Prima oară pe macadam, prima oară cu căruciorul, prima oară într-o mașină de curse adevărată. Încă un pas care fusese făcut. 

Iar așa, ușor, ușor povestea echipajului de „Rebeli” începea să prindă contur.

O săptămână până la raliu.

Startul raliului

Nu are rost să spun că săptămâna raliului a fost una de-a dreptul nebună. Mașina era 99% gata, dar rămânea esențial să facem măcar câțiva kilometri de teste pentru a vedea că totul este în regulă. Reușim 30-40 de minute de circuit. Niște minute în care m-am întâlnit cu o mașină fantastică. Niște minute în care am văzut pentru prima oară ce înseamnă să mergi pe slick-uri. Niște minute care mi-au dat încrederea că suntem pe drumul cel bun și în ceea ce privește materialul de concurs.

A sosit momentul. O luăm spre Cluj. „It’s the final countdown”. Și vine. Primul raliu de campionat național din viața noastră. Visul nu mai e vis. Visul nu mai e plan. Visul e realitate. 

Totul începe printr-un start festiv de neuitat la Cluj Arena. Entuziasmați și fericiți că reușisem să ajungem până aici, deja abia așteptam să înceapă acțiunea raliului. Se face sâmbătă. Trece shakedown-ul. CO 0. Și începe. Luăm startul pe Făget. Mergem așa cum ne spune instinctul. Dictarea merge, mașina ne dă încredere. Încerc să mă adaptez la trasele murdare și la interioare tăiate. Trecem de jumătatea probei, totul bine. Mai parcurgem mai puțin de 1km și… prindem un echipaj din urmă? Creierul mi se blochează pentru o fracțiune de secundă, dar ni se permite imediat depășirea și mergem mai departe. Încă puțin, câteva frânări hotărâte pe coborâre și finish. E gata. Prima probă specială din cariera noastră. Nu aveam așteptări, nu aveam referințe anterioare, dar eram mulțumiți cu modul în care ne-am simțit în mașină. Și când ne uităm pe timpi aproape că nu ne vine să credem. Primul loc la debutanți și poziție de podium la Swift Cup, la mai puțin de 3 secunde de câștigătorii probei. Bucuroși și surprinși de rezultat, ne îndreptăm spre a doua trecere ceva mai relaxați. Pe PS2 ne simțim la fel de bine, dar nu reușim să ne egalăm performanța de pe prima trecere. Ziua se încheie cu zâmbete largi, cu un feeling bun ca echipaj și cu speranța că și duminică va fi la fel de bine.

Ziua decisivă

Ne trezim a doua zi cu gândul să ne păstrăm ritmul, concentrarea și să mergem așa cum știm, nici mai tare, nici mai încet. Ne așteptau 230 de kilometri de raliu, ziua de duminică fiind testul real de la Raliul Clujului. Începem cu cea mai lungă probă a raliului, proba care marchează urcarea spre Mărișel pe marginea lacului Tarnița. Surpiză! Din nou locul 1 la debutanți și locul 2 la Swift Cup, rezultat care ne-a consolidat locul 1 de la debutanți și ne-a făcut să urcăm pe locul al 3-lea la Swift Cup, la mai puțin de 10 secunde de lideri. Urma coborârea pe „Dângău”, o probă extrem de rapidă în coborâre, foarte tehnică și complicată din punct de vedere al dictării. Acesta a fost primul moment în care am simțit cu adevărat lipsa noastră de experiență, pierzând în timpul probei de câteva ori șirul dictării și având probleme reale cu supraîncălzirea frânelor, neștiind să le dozăm corespunzător pe o coborâre atât de rapidă și lungă ca Dângăul. Reușim cu toate acestea să obținem și pe această probă victoria la debutanți, dar ne dăm seama că lupta de la Swift Cup este mai mult decât putem noi duce. Și când zic asta, nu vreau să se implice automat că am avut vreodată un obiectiv în ceea ce privește clasamentul cupei. Pentru noi a fost o adevărată surpriză faptul că am avut probe în care am fost acolo la bătaie, iar noi foloseam timpii din cupă doar ca referință pentru a vedea cum ne situăm ca ritm. 

Finalul de raliu

Două probe până la finalul raliului. Judecăm situația la rece și decidem că putem reduce puțin din ritm, deoarece avansul de peste 5 minute pe care îl aveam la debutanți era mai mult decât suficient pentru a ne păstra poziția de lideri. Urma să plecăm pe ultimele două probe cu gândul să ne bucurăm de pilotaj și de experiență, să fim recunoscători de ceea ce avem șansa să trăim. Bifăm cu bine și a doua trecere pe proba „Tarnița” și ne îndreptăm spre ultima probă. Entuziaști ca de obicei, ne urăm baftă la start, ne pregătim de acțiune și… pornim! Totul merge perfect, dictarea e foarte bună, mergem într-un ritm pe care noi îl considerăm potrivit. Trec 5km, trec 10km, trec 15km din probă. Totul perfect, nicio ezitare sau sperietură. Îl aud pe Andrei concetrat dictându-mi „Stânga 4 pentru Dreapta 5 PLIN pe pod, Stânga 6 în Dreapta…”. Dictarea îmi dă încredere, iar virajele curg ca într-un vis. Trecem de pod, luăm virajul de stânga iar apoi… realizez inevitabilul. Viteza noastră era mult prea mare la ieșirea din viraj, iar frânele noastre mult prea încinse pentru a ne încadra pentru virajul de dreapta care urma. De acolo, nu am mai auzit nimic…  

Chiar dacă sună ciudat, în zecimile respective de secundă îți trec prin minte multe scenarii. Singurul în care am văzut o șansă a fost să frânăm cât se poate și să ne aruncăm la interior în speranța că ne vom agăța de acesta și vom reuși să ieșim din viraj. Asta am și făcut. Am reușit să retrogradez două trepte de viteză din cutie, am ajuns la interiorul virajului, l-am parcurs pe jumătate, dar trasa pe care am avut-o ne-a adus pe traiectorie cu un cauciuc de camion plasat de organizator pentru a împiedica „tăierea virajului”. Nu ne putem da seama dacă acesta a fost norocul sau ghinionul nostru, dar la momentul lovirii cauciucului, mașina a început să se răstoarne la mare viteză, șansa noastră fiind să lovim violent un copac, copac care ne-a oprit din a ne răsturna în râpa de pe marginea drumului. De acolo, am avut parte de norocul unor echipaje care au știut cum să reacționeze în urma noastră, de o echipă SMURD care a intervenit profesionist și de o mână salvatoare a Domnului care ne-a ferit de lucruri mai grave. 

Aceasta e prima poză pe care am făcut-o când am ieșit din spital, în seara accidentului. Sunt 8 zile pline de atunci, starea noastră e din ce în ce mai bună, iar noi ne simțim recunoscători că suntem întregi și că am scăpat doar cu lucruri minore din acest accident. Chiar dacă pare un final trist, pentru noi toată această încercare a însemnat, cu adevărat, un vis devenit realitate. Ne-am bucurat de momentele petrecute în mașină, de toate virajele abordate corect și de fiecare lucru pe care l-am învățat pe parcursul acestei aventuri frumoase. Nu am debutat în cel mai adecvat mod, dar acesta a fost, cu bune și cu rele, debutul nostru. Susținerea și sprijinul pe care le-am primit atât înainte, cât și după accident, ne-au dat încrederea că „ceva totuși am făcut bine” și că acest incident poate că nu ar trebui să însemne un sfârșit în povestea noastră, ci mai degrabă doar un prim capitol. 

Pași înainte

Chiar dacă acum avem de dus în spate greul reconstruirii mașinii de raliu, noi ne simțim norocoși. Norocoși că suntem încă aici și că putem să o luăm de la capăt. Iar asta cred că e cel mai important. Cu toate cele prin care am trecut, ne-am păstrat pasiunea și entuziasmul față de acest sport frumos și nu regretăm că am plecat împreună în această călătorie. Preferăm să rămânem optimiști, și chiar dacă doar 5 km ne mai despărțeau de finalul raliului, vrem să ne uităm la această experiență ca la 950 de viraje din care 949 au ieșit bine sau foarte bine. La final de zi nu am primit nicio cupă, dar în sufletul nostru vom rămâne „aproape” câștigători de etapă. Iar asta nu poate decât să ne aducă un zâmbet pe buze

Acum câteva luni porneam, alături de echipa noastră, cu deviza „Outrace Impossible”. Am vrut să depășim imposibilul și să reușim, într-un timp foarte scurt și cu resurse minime, participarea la Raliul Clujului. Lucrurile s-au legat aproape miraculos, iar asta se datorează în primul rând sufletelor mari pe care le-am avut alături de noi. Revenirea noastră în raliuri pare, din nou, aproape imposibilă. Dar ce este cert acum, e că imposibilul poate deveni posibil atunci când te iei serios „la trântă” cu el. Iar când soarele apune și se face liniște, cred că cel mai important e să știi că ai încercat din toate puterile tale. Așa că singurul lucru pe care vi-l pot recomanda e să încercați și voi cu visurile voastre. Eu zic că merită 😀

Un mare mulțumesc tatălui meu care m-a susținut pe tot parcursul călătoriei, mersi Moșu! 

Oricât de informal ar suna, mulțumesc – RebelDot – pentru o colaborare cu adevărat șmecheră. Inițiativa, implicarea și entuziasmul pe care l-ați arătat față de proiectul nostru ne-a motivat enorm. We’ll always keep on being #rebels

Mulțumesc eroilor din spatele construirii unei mașini fantasticei: Puiu, Lucică, Cristi, Nelu, Rică, Vasi & Miha – AutoBella Service Brașov

Mulțumesc echipei sufletiste de la www.sparco-shop.ro care ne-a sprijinit pe partea de echipamente sportive

Mulțumesc pentru îndrumarea pe partea de pilotaj: Puiu, Danny & Doru. 

Mulțumesc oamenilor care au crezut în noi și au ales să ne susțină necondiționat în acest proiect

Mă înclin în fața echipei mele de supersuflete(Iua, Junior, Beji, Tzicu), în fața prietenilor și familiei care ne-au ajutat și susținut permanent

Iar vouă, oamenilor faini care ne-ați urmărit și încurajat de pe probe sau din spatele ecranelor, pot doar să vă mulțumesc că faceți din acest fenomen al curselor un loc mult mai frumos

Și până data viitoare… Keep #OutracingImpossible! 

The post Când visul devine realitate – Radu Lambrino & Andrei Aițculesei la Raliul Clujului appeared first on RallyMax.

Cum Matei a debutat la Raliul Maramureșului în Rally2, l-am provocat pe pilot să ne povestească experiența sa la primul raliu din carieră, emoțiile pe care le-a trăit la start, dar și dificultățile de care s-a lovit în timpul pregătirilor. A ieșit un blog post în care Ghiban ne-a detaliat progresul său în motorsport, dar mai ales o învățătură pentru toți tinerii: să își urmeze visul.  

Blog Post-ul scris de Matei Ghiban:

Înainte de toate, pentru că am început să scriu aceste rânduri chiar pe 1 Iunie, sper ca ele să fie pentru toți juniorii pasionați de motorsport o doză de curaj în a-și urma visul.

Debutul meu de la Raliul Maramureșului a început când aveam doi ani: mă plimbam cu mama pe trotuar, iar ea îmi arata mașinile parcate și mă întreba „Asta ce-i?”. În limba mea de atunci, Renault era Noro, Volkswagen era Fongan și așa mai departe, însă le recunoșteam aproape pe toate. Asta probabil și pentru că tata, la fiecare final de săptămână când ajungea acasă, îmi aducea câte o machetuță de mașină.

La 4 ani am avut primul contact cu o mașină de curse adevărată. Era un Logan Cup parcat lângă o spalatorie auto a cărui proprietar era un pilot. Văzându-mă fascinat de Loganul de curse, Cristi Turbatu (căci despre el este vorba) m-a urcat înăuntru, apoi a adus o casca și mi-a pus-o pe cap. În acea zi m-am virusat iremediabil și tot atunci a început „paradoxul” dintre mine si Logan, pentru că toată experiența mea în motorsport este legată de acestă mașină.

Deși pasiunea mea pentru mașini și curse era evidentă, în același an tata m-a dat la tenis si timp de șase ani am practicat acest sport. Așa am pierdut orice contact cu automobilismul si lumea curselor. Totuși, modul meu preferat de a ține racheta în mână era de ramă, ca și cum ar fi fost un volan.

La 10 ani am mers întâmplător la un eveniment Logan Fan Club la Mioveni și am ajuns cumva sub cortul lui Bogdan Rusea, care avea atunci un superb Logan negru, pregatit pentru viteză în coastă. Bogdan m-a urcat pentru a doua oară într-o mașină de curse, iar eu, încurajat de atenția acordată, am devenit fanul lui și am început să merg după el la etapele de viteză în coastă. Acolo i-am cunoscut apoi pe Lucian Răduț și pe Costi Stratnic, iar cei trei (Bogdan, Luci si Costi) m-au tot băgat în seamă până când în mintea mea a devenit clar că trebuie să ajung ca ei, să fiu pilot.

În cele din urmă părinții mei au înțeles care este adevăratul meu vis, am renunțat la tenis și în toamnă m-am înscris la karting, la Palatul Copiilor. Făceam astfel primul pas în lumea mea, lumea curselor, o lume în care aveam sa-mi petrec urmatorii trei ani, ca pilot de karting în Campionatul Național de Karting Școlar.

La 13 ani am pus frână. Kartul devenise prea mic, bugetul prea mare și în plus urma examenul de evaluare națională. Am înlocuit volanul cu cartea. La 16 ani, după trei ani de „condus” cartea, în apropierea examenului, tata mi-a promis că dacă intru la top trei licee din Pitești mă ajută să mă apuc din nou de pilotaj. Eu mi-am făcut treaba, am intrat la cel mai bun liceu din Pitești, iar tata avea de ținut o promisiune.

Trecerea de la karting la Slalom Paralel

Așa am ajuns la școala de pilotaj a lui Vali Porcișteanu. După o zi de curs pe asfalt, printre jaloane, Vali a avut inspirația să mă ducă a doua zi pe macadam. Deși habar n-aveam ce-i ala macadam, mă simțeam ca peștele în apa. La sfârșitul cursului Vali mi-a apus ca ar trebui să merg pe macadam, în Campionaul Național de Slalom Paralel de la Sibiu. Ca sa-l convingă pe tata să mă lase, lui Vali i-a venit ideea sa-l pună o tură în dreapta mea. Cred că a fost cea mai convingătoare tură din viața mea, pentru că în următoarea săptămână debutam în lumea curselor auto pe macadamul de la Sibiu, cu Vali în dreapta, pe un Logan închiriat. La finalul acelei zile urcam pentru prima dată în carieră pe podium. Și tot la finalul acelei zile mai câștigam ceva, foarte important – șansa de a-l avea mereu pe Vali în dreapta mea, atât la propriu, cât și la figurat. La următoarea etapă aveam deja propria mașina de curse – un Logan Cup cumpărat pe credit – iar la finalul sezonului 2019 deveneam Vicecampion la juniori. Am repetat rezultatul și în sezonul 2020 în aceeași formulă, cu teacher Vali în dreapta, însă 2020 avea să fie și finalul meu la slalom paralel, pentru că marea mea dorință era ca în anul următor să merg mai departe, în Campionatul Național de Rally2. Aveam însă o problemă, încă nu aveam permis de conducere.

După ce am împlinit 18 ani (februarie 2021), nu știu câte planete s-au aliniat pentru mine. Am fost programat foarte repede pentru examenul de permis, iar partenerii mei din 2020 – Dacia Finance și Flamicom – au decis să mă susțină să debutez în Rally2. Doar că lucrurile aveau să fie simple doar până aici. Nu aveam copilot, nu aveam scaune cu omologare valabilă pentru Rally2, mașina nu era pregătită, nu aveam asitență de competiție, pe scurt nimic nu era gata pentru debutul meu la Baia Mare și chiar dacă îmi doream foarte mult să ajung acolo, părea imposibil.

Pregătirile pentru debutul la raliu și emoțiile startului

Într-o zi, Vali mi-a spus – „Hai odată, că trec raliurile”. Atunci s-a pus în mișcare lumea noastră, lumea curselor. Dintr-o poveste de acum 30 de ani a apărut copilotul meu, Octavian Bostan. Paul Popa mi-a dat jantele lui, Vali mi-a dat scaune omologate și suspensia de asfalt, Adi Grigore mi-a dat casca, Vali Popa și Mihai Bratu s-au pus pe aliniat mașina, iar Dănuț Delcă a renunțat la week-end ca să meargă cu mine mecanic de asistență. Cu toate astea, joi când am plecat spre recunoașteri la Baia Mare mașina era încă în Pitești, nu era gata, iar verificarile tehnice erau programate a doua zi la 18:09. Nu știu cum au făcut cei rămași acasă, dar a doua zi dimineață Loganul meu era încărcat în caravana de asistența Vali Porcișteanu Racing și pleca la Baia Mare. Cu doar câteva minute înainte de ora programată pentru verificările tehnice, caravana VPR intra în parcul service și descărca mașina direct în locul de verificare.

Așa am ajuns la primul raliu, Raliul Maramureșului, care a reprezentat pentru mine sfârșitul unei lungi așteptări. Cum a fost? O să răspund mai scurt, pentru că m-am lungit deja destul de mult cu prima parte.

Cel mai emoționant moment a fost când am lipit stickerele cu numărul de recunoașteri pe mașina de stradă. Atunci am realizat că eu chiar am ajuns la raliu. La recunoașteri, deși mă așteptam ca prima dictare să fie praf și fără logică, mergând cu viteza regulamentară de frica amenzilor FRAS, am reușit totuși să legăm corect prima dictare, cu ajutorul lui Octavian.

Surprinzător, chiar și pentru mine, a fost că nu am mai avut deloc emoții, simțind însă destul de intens dorința de a merge cât mai bine la primul meu raliu. Nici măcar când am avut micul incident nu am avut emoții.

Ce incident? La a doua buclă pe proba Gutin, într-un viraj de “dreapta 3 agață”, m-am entuziasmat cam mult, am atacat rigola de scurgere prea tare și pe ieșire mașina a început să gliseze către glisieră. Am salvat cât am putut, dar tot am avut impact. Neștiind cât de grav a fost, fiind si primul meu impact, am început să urmăresc privirile spectatorilor de pe margine, încercând sa imi dau seama de gravitate din privirile lor. Văzând că toți ma încurajează să merg cât mai tare, am înțeles că nu este nimic grav și am pus gazul jos maxim. La sfârșitul probei am constatat că atinsesem doar puțin glisiera cu stânga spate (un fel de „kiss the wall”), daunele fiind minore.

Cea mai mare frică mi-a fost de controlul orar. Tot timpul mi-a fost teamă ca o sa pierd progres din cauză ca pe etapele de legătură nu mă puteam abține să nu merg mai încet pentru a admira peisajele Maramureșului. În primul control orar am ajuns cu doar 2 minute înainte de minutul nostru, ceea ce m-a panicat foarte tare înainte de start.

Încântat și surprins în același timp am fost de succesul Loganului la public. Am auzit de multe ori în parcul service și pe margine „Uite Loganul!” sau „Uite o Dacie”. Nu mă așteptam la asta având în vederea ce mașini de concurs erau prezente. Poate și pentru faptul ca am fost singurul concurent cu o Dacia Logan a făcut publicul să aibă acesta reacție de suprindere și de încântare.

Un moment inedit pentru mine, care mi-a dat încredere, a fost în primul control orar (CO). Pixi era în CO cu mascota FRAS în mână. Simțind cât de important este acel moment pentru mine, mi-a pus mascota în mașină și mi-a spus – „Ia-o. Și să mi-o aduci înapoi.”

Lucrul de care nu am fost conștient la Baia Mare și pe care l-am realizat abia la câteva zile după încheierea raliului este că eu de fapt am debutat datorită lui Vali Porcișteanu, în scaunul lui Vali Porcisteanu. A fost o întâmplare, sau poate nu. Cine știe? Dacă ar fi fost pe macadam, era și mai și.

La final vreau să spun ceea ce simt acum. La Baia Mare nu am câștigat nicio cupă, dar am câștigat un raliu. Raliul dintre a avea și a visa. Vă las pe voi, cititorii, să ghiciți cine a câștigat.

Mulțumesc RallyMax pentru propunerea de a-mi împărtași experiența de până acum cu cititorilor tăi. Așa cum am spus la început, sper ca povestea debutului meu să dea juniorilor din motorsport curajul de a-și urma visul, chiar dacă uneori pare imposibil.

Mulțumesc tuturor celor care au făcut orice, fie ei scriși sau nescriși în rândurile de mai sus, ca eu să pot împartăși acestă experiență.

Să ne vedem cu bine la Raliul Argeșului, raliul meu de casă. Apoi … mai vedem.

Un text de Matei Ghiban.

The post De la vis la debut – povestea lui Matei Ghiban appeared first on RallyMax.

Paul Popa și Teodor Găină concurează în Swift Cup în sezonul 2021, fiind unul dintre echipajele care se luptă la fiecare cursă pentru podium sau victorie. La Raliul Perla Harghitei, echipajul se afla la conducerea cupei monomarcă în prima zi de concurs, când cei doi au avut parte de o serioasă ieșire în decor. Într-un efort comun de lăudat, prietenii și familia echipajului au pus umărul la reparația peste noapte a modelului Swift, iar Paul și Teo au pornit în ziua secundă a raliului.

În continuare, povestea spusă de Paul, așa cum a trăit-o el:

După ce bilele de pe probele din județul Harghita au fost măturate și praful s-a așternut, este timpul să vă povestesc Harghita Rally din perspectiva mea.

După o etapă de la Brașov în care evoluția mea a lăsat de dorit, am plecat către Odorheiul Secuiesc cu setea unui rezultat bun în cadrul Swift Cup. Recunoașterile au decurs perfect deoarece probele erau pe placul meu, iar dictarea a fost una impecabilă. Simțeam că va fi raliul meu. Ziua de vineri a debutat perfect pe shakedown, unde am reușit un timp bun, iar feeling-ul cu mașina era perfect. Super motivat, am plecat către prima probă speciala.

PS 1 a decurs fără probleme și am reușit să mă clasez pe locul 2, la 1.9 secunde de Bogdan Talașman. Pe drumul de legatură până la PS 2 a început să picure, lucru care am crezut că ne va încurca, nefiind încălțat cu anvelopele potrivite pentru o astfel de vreme. Cu toate aceastea, mașina s-a comportat ideal și am reușit să ne impunem în clasamentul Swift Cup, devenind lideri.

Ploaia începea să se înăsprească, anunțând un PS 3 alunecos. Prima parte a probei a decurs perfect, mașina avea aderență și simțeam că pot să mă sprijin în gume, dar apoi….dezastru. Pe un viraj de viteză mare mașina pleacă de spate. Viteza era mult prea mare pentru a o mai putea controla. După o răsucire, sărim de pe drum și ne rostogolim o dată, căzând la aproximativ patru metri sub drum. Totul s-a derulat atât de repede încât nu am realizat unde am ajuns. O fracțiune de secundă care m-a făcut să pierd rezultatul dorit.

Un mare noroc a fost prezența fraților Barbu și a prietenilor lor pe proba, care ne-au ajutat ă scoatem mașina din râpă fără a provoca alte daune mașinii. Ceea ce a urmat apoi este demn de un film cu super eroi. În noaptea dintre cele două zile de concurs toate persoanele apropiate mie s-au implicat în restaurarea mașinii. Echipa mea de asistență în frunte cu tatăl și mecanicul meu, Liviu Hodoș, s-au apucat de desfăcut mașina, în timp ce Dragoș Ghigolea strângea piese din service-ul din Sibiu, ca mai apoi cumnatul meu, Roland, să porneasca la drum cu microbuzul plin.

Cu ajutorul lui Samuil Mircea am reușit să demontez parbrizul Suzuki-ului lui Cristi Cotan, căruia aș vrea să-i mulțumesc. Pe o ploaie torențială, băieții au reușit să îndrepte mașina și să schimbe totul mai puțin motorul și cutia de viteze. Partea cea mai „amuzantă” a poveștii a fost când au trebuit să sudeze ceva și au mers în prima benzinărie să întrebe de curent. Angajatul benzinăriei, neștiind română, a fost de accord, ca mai apoi sa îi grabeasca. Sâmbătă la 7 dimineața mașina arăta ca nouă și era gata de start. Prima proba din a doua zi a Raliului Harghitei a început cu un maxim de emoții, deoarece eram nesigur pe mine, însa am reușit să îmi recapăt rapid încrederea și să obțin timpi în top 3-ul Swift Cup.

Le sunt dator tuturor care m-au ajutat să iau startul sâmbătă și să nu îmi pierd încrederea dobândită. Îi mulțumesc copilotului meu, Teo Găină, care a avut încredre în mine și m-a ajutat să trec peste acest moment dificil.

Un text de Paul Popa.

The post Cu capu-n jos și cu picioarele pe pământ. Povestea unui crash appeared first on RallyMax.

Cristian Bungău, cunoscut și după numele „Cristi KIA”, este unul din cele mai bune exemple de pasionat care făcut pasul spre fenomenul numit motorsport. Dacă în trecut urmărea cursele de pe marginea traseului de concurs, Cristi a trecut în ultimii ani prin multiple roluri: oficial în echipa de organizare a Raliului Aradului, arbitru sau membru al echipei cu care Vali Porcișteanu organizează cursuri de defensive driving.

Prezent în unul dintre podcasturile Atac Târziu, Cristi ne-a captat atenția cu poveștile sale, dar mai ales pentru modul unic de a relata experiențele din motorsport. Astfel, l-am invitat într-un nou episod din seria RallyFan, unde parcurgem drumul său de la un pasionat la o persoană implicată în raliurile din România.

Acu’ 40 de ani era altfel decât azi, nu? Sau…? Să începem cu un exercițiu: prin anii ’80… cum era catalogat un copil care știa la 4- 5 ani diferența dintre alb40 și crem427? Sau care era folosit la „pariuri” între oamenii trecuți de prima tinerețe pentru a recunoaște CARE mașină a pornit – fără să o vadă – și știind că toate aveau același motor? Dacia cu nr. 1 AR 7112 sau Dacia cu nr. 3 TM 311? Să zicem pasionat de mașini, corect?

În zilele noastre, cum ar fi catalogat un copil de aceeași vârstă care atrage atenția unui posesor de mașină că ar trebui să schimbe capacele de la roți deoarece au sigla BMW, iar mașina este Ford? Sau care știe cu precizie povestea fiecărei jucării primite, fără să o confunde cu o machetă, care are cu totul alt status. Tot pasionat de mașini, da? Corect!

Acum să vedem care e diferența dintre cei doi pasionați! Norocul sau ghinionul de a avea lângă ei membrii ai familiei sau din cercul de prieteni și apropiați care să conștientizeze că punerea în valoare a acestor calități poate să-i fie benefică la un moment dat și să-i acorde tot suportul lor material și de energie în dezvoltarea acestor simțuri deosebite.

Dar… atât norocul, cât și ghinionul, vin la pachet cu vremurile. Dacă în anii ’80 pe care îi aminteam, aproape fiecare posesor de mașină își găsea timp să împărtășească din aventurile și din experiența lor de mecanici înnăscuți cu vecini sau chiar și cu copii care – lipsiți de tehnologie – stăteau gură-cască pe lângă ei, azi parcă e o rușine să deschizi capota în spatele blocului și să completezi strop-gel. Da, lichidul acela cu care speli parbrizul și care dacă ai vârsta majoratului și prin deducție logică esti posesor de permis de conducere, chiar și de mașină, dai repede un search pe google să vezi cum se procedează cu el, că sigur nu ai participat activ la vreo operațiune similară până atunci, fiind mult prea preocupat de… google. Dar cine poate stabili care este sau care a fost idealul? Trăim din povești și amintiri și postări pe FB ale unor vremuri apuse. Secretul constă în faptul că și peste 40 de ani vom trăi din poveștile și amintirile vremurilor de azi.

Concluzia acestor rânduri este că în prezent este absolut necesar să depunem toate eforturile ca în viitor să putem povesti cu drag despre trecut.

Inspirat sau nu, în randurile de mai sus am adus unele exemple concrete din viața mea, respectiv a fiului meu, neputând face altfel o comparație reală și obiectivă, mai cu seamă care să poată evidenția și o paralelă între ce se oferea „atunci” și ce se poate oferi „acum”, atât din punct de vedere logistic, cât și din punct de vedere al mentalității, raportate la cultura auto. Când ești ancorat în realitate și nu povestești „din cărți” ai o șansă în plus să speri că cineva poate schimba ceva, cât încă nu e prea târziu. Toți trăim cu neîmpliniri sau cu sentimente de nereușită, însă cu adevarăt important este să te implici în reușita altuia în cazul în care simți că pentru tine e deja târziu. Chiar dacă niciodată nu e prea târziu, sau acel „târziu” îți poate aduce doar fărâme de împliniri și nu ceea ce ai visat, sau ai crezut… sau… sau…

Faptul că azi scriu aceste rânduri aici mă face să cred ca sunt destul de aproape de fenomenul motorsport și voi profita de ocazie pentru a invita pe oricare dintre voi care credeți că aveți un cuvânt de spus sau o acțiune de demonstrat să o faceți. Dar să o faceți bine și argumentat, pentru că orice acțiune sau vorbă poate aduce un plus în dezvoltarea unui mecanism atât de complex cum e acesta al motorsportului, care din păcăte, la acest moment nu are publicitatea necesară pentru a-l aduce la un rang mai înalt, meritoriu, în comparație cu alte sporturi.

Faptul că îți place ceva e una, faptul că îți place dar și faci ceva e alta, faptul că ai face dar nu poți din varii motive e altceva, dar când iți place, știi, vrei și poti, dar nu faci nimic în acest sens, asta nu e permis! Să stai ascuns în spatele unui monitor și doar să privești cum alții, poate mai necunoscători sau mai timizi, sau cu mai mult noroc, fac ceea ce tu ai vrut sau ai visat, e de neacceptat! Cu siguranță tot de neacceptat este și să te transformi în atotcunoscătorul care din spatele aceluiași monitor are comment la orice postare, însa doar în teorie… poate chiar și aceea nefondată.

2010, un an important pentru Cristi

În anul 2010, printr-un parteneriat, KIA a pus la dispoziție mașinile oficiale pentru Raliul Aradului. Ținând cont că mașinile veneau la pachet cu șofer inclus, una dintre ele, respectiv cea a comisarilor tehnici, îmi revenea. Atunci am luat primul contact cu ceea ce înseamna „raliul”, în adevăratul sens al cuvântului, deci peste imaginea simplă și de ansamblu, aceea de „a merge tare pe probe”. În sensul că am fost martorul multor acțiuni din culise, pe care foarte mulți nu le văd și nu le știu. Începând cu aspectele organizatorice, cele de securitate și cele de gestionare a întregului sistem extrem de complex. Mi-am făcut rapid o părere, mai cu seamă că majoritatea timpului a fost petrecut în parcul de service, unde, dacă vrei și ai interes, vezi mai mult decât un schimb de roți: poți observa diferența între presiune (nu cea din turbine sau anvelope, ci aceea de pe umerii echipei tehnice, dar și a echipajului) și relaxare. Activitatea statică de atunci a dezvoltat dorința de a face ceva mai mult, astfel că în anul următor, fără să știu ce mă așteapta, m-am așezat la volanul mașinii de deschidere traseu.

Acela a fost momentul în care am luat contact direct cu o lume nouă. Am realizat după primii kilometrii că aveam pe umeri o presiune uriașă, aceea de a nu da greș, în condițiile în care renunțarea era absolut imposibilă, dintr-un singur motiv: pariul cu propria-mi persoană că sunt capabil să o fac. Să ajung în parcul închis de final de raliu și să fiu împlinit că am reușit, la o scară infinit mai mică, să fiu la pachet cu restul, efectiv pe probe, exact pe unde concurau echipajele.

Au fost două zile intense, în care recunosc că am avut câteva tentative de abandon, ascunse foarte bine, peste care am trecut rapid. Mă refer la „abandonul” meu din punct de vedere emoțional, pentru că ajunsesem să conștientizez efectiv că ceea ce credeam că va fi și ceea ce era… nu prea păreau din același plan. Eram dator față de cei care mi-au acordat încredere să duc la bun final o misiune care obligatoriu trebuia gestionată eficient, profesionist, fără cusur. Previzualizam că dacă trec testul, voi avea poate șansa de a fi mai aproape de acea lume în care unii nu speră să ajungă vreodată, chiar și pentru a schimba câteva vorbe cu favoritul lor, sau cu vreun oficial.

Am avut și norocul de avea alături doi oameni deosebiti, respectiv Dl. Cornel Țiț, în calitate de șef deschidere, și Dl. Iosif Pancsur, adjunct, care au gestionat totul la un nivel profesionist desăvârșit. La finalul raliului, am primit cel mai frumos cadou posibil, respectiv aprecierea D-lui Țiț, care era cu atât mai prețioasă cu cât venea din partea unui multiplu campion național. În anul următor, chiar dânsul, care avea tot funcția de șef deschidere, a venit cu solicitarea către conducerea cursei de a i se permite să facem „echipaj” comun, mai cu seamă că primisem și propunerea de demarare a procedurilor de licențiere ca arbitru. Fiindu-mi îndrumător un Maestru al Sportului, aveam obligația de a nu da greș.

Pentru a fi și mai aproape de fenomen, tot pusă cumva pe seama norocului, am primit în 2013 o invitație la shakedown cu unul dintre membrii echipei BCR Rally Team. În general, în viață mi s-a îndeplinit cam tot ce mi-am dorit, deci și atunci era momentul să îmi ating ținta, respectiv să fiu în dreapta lui Vali Porcișteanu. Fapt împlinit! O experiență fenomenală, câteva minute de probă în care poți realiza cu propriile simțuri că a conduce și a pilota sunt două chestiuni total diferite. Pentru aceia dintre voi care doriti să mă contraziceți, vă doresc să aveți posibilitatea unui astfel de experiențe, care cu siguranță va fi marcantă.

A fost mult mai mult decât o experiență de moment, a fost o experiență de viață, pe care o trăiesc și acum, în prezent, mai cu seamă că atunci am cunoscut mai mult decât un pilot, am cunoscut un om în adevăratul sens al cuvântului, cu care am sudat o relație de prietenie adevărată. Și asta pentru că a avut o deschidere sinceră spre cineva dornic să afle cât mai multe despre acest fenomen. Acesta este, din punctul meu de vedere, pachetul ideal complet: un pilot talentat, capabil ca în momentul în care își dă jos casca să se transpună instant într-o persoană dornică să ia contact direct cu pasionații și să reușească să le împărtășească măcar o poveste, sau oricum, ceva mai mult decât un simplu salut sau autograf. Ei să fie vecinii ăia din trecut și copii de azi să fie piloții din viitor. Și vin din nou cu un exemplu personal: dacă eu, pe când aveam 6-7 ani, doar am auzit că în oraș există o pistă de karting, fără ca cineva să mă îndrume într-acolo, fiul meu, la aceeași vârstă a luat contact cu kartul, a stat în dreapta lui Vali pe circuit și chiar au împărțit volanul și pedalele din scaunul aceluiași simulator.

Lăsând la o parte faptul că poate nu voi mai avea o a doua șansă să fac o primă impresie bună, aș mai încerca totuși, prin amabilitatea RallyMax, într-un viitor articol, să comparăm, ca o concluzie a vremurilor, a dorințelor și a viziunilor, posibilitatea de punere în practică, în funcție de viziuni… dorințe… vremuri!

The post Rally Fan – Episodul 6 – Cristi Bungău despre o experiență fenomenală: raliul appeared first on RallyMax.

Deseori, debutul în motorsport are loc în cele mai neașteptate momente. Aurel Balea, autorul blog post-ului și protagonistul #RallyExperience a fost pasionat de automobile din tinerețe, dar nu a reușit niciodată să se alinieze la startul unei competiții. După ce Horea Balea, fiul său, a debutat în 2019 în Cupa Dacia la Raliul Argeșului, dl. Aurel Balea s-a aflat, în premieră, la startul unei curse din Rally2 la aceeași competiție, dar un an mai târziu. Și nu oricum, ci la respectabila vârsă de 61 de ani, reușind un podium în cadrul clasei A3, alături de copilotul Iulian Ichim. Ambii piloți ai familiei Balea au ocupat un loc pe podium la competiția care reprezintă debutul atât pentru fiu, cât și pentru tată. 

Pasionat din tinerețe de mașini în general și mai ales de autoturisme de competiții sportive, am avut ocazia să văd câteva etape de viteză în coastă la Feleacu, apoi să adun o colecție de reviste Autoturism, în speranța ca voi ajunge și eu cândva să conduc o mașină de curse. La un moment dat, s-a ivit și ocazia de a conduce un Trabant modificat în mașină de curse, proprietatea unui coleg de serviciu.

Într-o zi, după mulți ani, fiul meu Horea a spus că merge în plimbare până la Zalău să se uite la un concurs de viteză pe traseu montan, numai că atât de bine s-a uitat, încât s-a întors acasă cu o cupă. Mi-a părut bine și am fost mândru, iar din acel moment la noi în casă s-a discutat tot mai mult despre curse.

Am făcut această introducere pentru a se înțelege că pasiunea mea pentru mașini de curse s-a transmis atât de la mine spre fiul meu, dar și de la el spre mine, alimentându-mi visele din nou. Astfel, am început să-l însoțesc la competiții, acest lucru actionând ca un catalizator în dorința de a pilota.

Anul trecut, după Raliul Perla Harghitei, m-am gândit că aș putea să încerc să particip și eu la raliuri, în cadrul programului DACIA REVIVAL, cu o mașină Dacia 1310 modificată, mai ales pentru că am avut ocazia să-l cunosc pe Olimpiu de la OLSONPARTS, care de altfel m-a și ajutat foarte mult în acest proiect. Din păcate, finalizarea proiectului Dacia Revival a durat mai mult decât am anticipat.

Un alt lucru necesar pentru a putea participa la un raliu este absolvirea unei școli de pilotaj sportiv auto. Și aici am avut sprijinul lui Danny Ungur, care la final de an m-a chemat la curs, ambiționându-mă, plăcându-mi foarte mult cursul și derapajul mașinii pe macadam. A venit iarna și toate activitățile legate de mașină și raliu s-au amânat până în primăvară, când am avut ocazia să particip la un nou curs de copilotaj în cadrul echipei Danny Ungur Racing, alături de Rareș, Andrei și Ervin.

După toate acestea ar fi trebuit să termin mașina, dar din terțe motive acest proiect l-am amânat puțin, gândindu-mă să mă înscriu la Rally2, cu o Dacia Logan Cup, pentru a urma pașii firești pentru intrarea în lumea ralurilor. Așa am ajuns să debutez în cadrul Raliului Argeșului 2020, bineînțeles cu sprijinul familiei, al prietenilor și al echipei Danny Ungur Racing.

Până la începutul propriu-zis al raliului, totul a decurs normal, eu fiind convins că experiența în spatele volanului din toți acești ani mă va ajuta și că mă voi descurca fără nici o problemă și astfel încep peripețiile primului meu raliu.

Am plecat spre Pitești împreună cu copilotul meu, Iulian Ichim, acesta fiindu-mi totodată și profesor. Odată ajunși acolo și după lăsarea mașinii în parcul service a început acțiunea: recunoașteri pe probe și verificări de dimineața până seara. Volumul foarte mare de informații noi și dorința de a acumula cât mai mult într-un timp relativ scurt m-au făcut să nu realizez trecerea timpului, adrenalina și emoțiile crescându-mi convingerea că pot stăpâni Loganul pe care urma să-l pilotez pe probele speciale.

Pentru mine, un pilot începător, au fost atatea necunoscute: control orar, start, service, echipament, comunicații. Emoțiile își spuneau cuvântul, probele nici nu erau încă începute și ajunși pe baraj, Iulian s-a asigurat că sunt ok, inducându-mi liniștea necesară pentru a ne putea prezenta la start.

Da, prima probă a fost grea, dar au fost 27 de km pe Transfăgărășan trăiți la maxim. A urmat și a doua probă, pe care deja mă simțeam mai stăpân pe situație, cu experiența câștigată pe prima probă specială. La următoarele probe am simțit că am progresat și mai mult, ajungând din nou la baraj, fericit. Adevărul e că aș mai fi mers un pic…Pe sfârșit, a apărut și Rareș, care lua interviuri, eu abia mai putând vorbi de oboseală și emoții. Danny aștepta la finish și el, bucurându-se că am terminat cu bine, dar și că Loganul a scăpat întreg.

Am sosit cu bine, iar deși unii au fost sceptici, alții m-au felicitat că am terminat raliul, eu fiind mândru că am reușit să ajung la finalul primei mele curse. Deși momentele culminante au fost pe probe, totul s-a încheiat cu festivitatea de premiere, primind o cupă care va rămâne în amintirile mele toată viața, satisfacția totală fiind și mai mare când mă uit la întreaga serie de evenimente și realizând că am debutat la același raliu la care a debutat și fiul meu în urmă cu ceva vreme, anul acesta participând amândoi împreună, deși în clasamente diferite.

Cu această ocazie, vreau să le mulțumesc celor care mi-au fost alături: familiei, prietenilor, mentorilor din cadrul Danny Ungur Racing, echipei de asistenta tehnica, sponsorilor și băieților de la RallyMax.

Credit foto: RallyPhoto Hunters.

The post Vis împlinit – Debut în raliuri la 61 de ani appeared first on RallyMax.

– ”Dar ziceați…”

– ”Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”

După ce am citit Ghidul FRAS de acreditare media pentru 2020, încep cu o concluzie: motorsportul românesc trece la un alt nivel, cel al presei profi, cu diplomă și tiraje. Mă pufnește și râsul când citesc despre tiraje în epoca internetului, în care publicații mari și-au închis “partea fizică” și au trecut exclusiv pe online. Dar noi oricum suntem ca țară cu 100 de ani în urma tuturor.

După ce ultimii 10 ani, să zicem, site-urile pasionaților de motorsport “au dus greul” promovării sporturilor cu motor în România, mai mult pe gratis sau pe bani de nimic, în 2020 prioritate vor avea “profesioniștii”. Aceeași pe care îi auzim sau îi citim aberând despre raliurile de formula 1, despre raliurile de viteză în coastă, despre șoferii de raliu care au nevoie de ajutor din dreapta, deși ar fi trebuit să știe singuri drumul, etc.

"FRAS consideră ”pass-ul” ”Media” ca un instrument de lucru și nu unul de relații publice, promovare și/sau pentru timp liber."

Într-adevăr, niște NIMENI cu vestă fosforescentă, pe timpul și pe banii lor, animați doar de dragostea pentru acest sport, reprezintă cea mai mare problemă a FRAS. Acești NIMENI se folosesc de vestă și ecuson pentru a sta unde vor, pentru a intra pe probe când vor, oferind în schimb materiale de tip “hobby”, nu ca profesioniștii cu diplomă, jurnaliști formați la Școala de Jurnalistică cu specializarea Motorsport, care știu să pună spațiu după virgulă și încep fiecare propoziție cu literă mare.

Scriind aceste rânduri, mă gândesc la filmele de la Coastă (oare jurnaliștii profi știu prescurtările astea, gen Coastă, Slalom? Sau ar trebui să dezvolt puțin să înțeleagă și ei?). Am revăzut recent o filmare Rally Zoom de la Câmpulung (2019), care acoperea întregul traseu din 15 unghiuri diferite, plus o dronă. Mă întreb cum va proceda Sorin ”Kokozula” în 2020, când va avea 1-2 acreditări/etapă. Pentru că așa scrie la ”carte”:

"Fiecare publicație sau agenție poate obtine două acreditari (jurnalist și/sau fotograf). În mod excepțional, această cifră poate ajunge la trei reprezentanți (jurnaliști și/sau fotografi). Agențiile foto trebuie să prezinte dovada că imaginile lor sunt trimise regulat și utilizate de publicații ce respectă criteriile FRAS. Pentru acreditarea unei pagini de web, trebuie să fie îndeplinite următoarele criterii: Acreditarea se va acorda unui singur jurnalist/website."

Cu alte cuvinte, RallyMax, Autorally.ro, RallyZoom, RallyPhoto, etc vor primi 1, 2 sau maxim 3 acreditari în funcție de anumite criterii. Criterii care, în cazul agențiilor foto (că aici e și mai interesant) presupun dovada transmiterii și utilizării fotografiilor de către publicații ce respectă criteriile FRAS. Acele publicații cu tiraje mari și cu vânzări minuscule. Sau poate acele publicații cu rubrici dedicate motorsportului, rubrici în colțul din dreapta jos, pagina spre final, de dimensiunea unei cutii de chibrituri. Eventual sub ceva articol de scandal cu nu știu ce divă a vreunui fotbalist mediocru.

Ce nu înțeleg eu, și aici închei pentru că nu vreau să plictisesc publicul cu rândurile mele neprofesioniste, de tip “timp liber”, este liniștea din rândul piloților, a echipelor din Campionatele României, a celorlalte publicații online. Această liniște asurzitoare, această liniște tipic românească…

Aș îndrăzni să le propun prietenilor de la RallyMax, colegilor de la Autorally, RallyZoom, RallyPhoto (îmi cer scuze față de cei pe care nu i-am ”punctat”) să vă retrageți câteva etape. Să lăsați motorsportul românesc pe mână “profesioniștilor”. Să crească tirajele și să înflorească media de calitate.

PS: Nu știu dacă aceste rânduri (pentru că în lipsa specializării ca jurnalist, nu le pot numi “articol”) vor fi sau nu publicate în “căsuța mea” de pe RallyMax. Ele reprezintă DOAR concluziile unui pasionat (fără vestă fosforescentă), care de ani de zile scrie ce vede și ce simte despre un sport pe care-l iubește, nu ideile Echipei RallyMax.

Gabi Red
Iubesc praful scos de-a latul.

Credit foto: RallyArt.ro

Prafurile lui RED – O sectiune de blog în care RED (sau Gabriel Munteanu pentru cunoscuți) își exprimă părerile despre motorsportul autohton și cel international, în special despre raliuri. Dure, acide, acre sau dulci, directe sau subtile, de laudă sau de critică, textele lui fac referire la acele subiecte despre care toți fanii raliurilor vorbesc, dar nimeni nu scrie. Sectiunea „Prafurile lui RED” contine strict ideile și opiniile personale ale autorului și nu ale redacției RallyMax.

The post Despre ghidul FRAS de acreditare media 2020. Lăsați profesioniștii să vină la mine! appeared first on RallyMax.

Ca toti ceilalti piloti, si eu am fost inca de mic pasionat de masini: la 2 ani incercam sa repar masinile de jucarie cu o surubelnita, la 7 ani eram convins ca vreau sa fiu ”constructor de masini”, iar acum lucrez in domeniul auto, pe sisteme de navigatie.

Spre deosebire de ceilalti pasionati, eu n-am facut nimic in acest sens pana in 2016, cand am decis sa fac scoala de pilotaj la Danny Ungur Racing, urmand sa particip abia in 2017 la doua etape de Viteza in Coasta, iar apoi inca doua in 2018. Avand doar 4 etape de Coasta la activ si cateva Time Attack-uri pe circuit cu masina mea de strada, bineinteles ca nu puteam sa am niciun fel de pretentie in materie de performanta si rezultate la primul meu raliu – Transilvania Rally 2019.

Oricat de talentat as vrea sa ma consider, debutul meu din 2017 la Rasnov (blocat pe franare la primul ac) mi-a demonstrat clar ca a fi talentat nu inseamna nimic mai mult decat a avea capacitatea de a practica acest sport. Mai departe, totul e doar munca, exercitiu si multi kilometri in regim de cursa.

De asemenea, avand licenta one event si participand la clasa cu cei mai multi participanti (RC5), mi-a fost clar ca daca pun presiune pe mine sa obtin un rezultat, nu voi face altceva decat sa fortez o greseala si sa nu ma pot bucura de ceea ce ar putea fi un raliu excelent. Tinand cont de acest lucruri, target-ul pentru Cluj a fost simplu, chiar daca poate usor cliseic: sa invat cat mai multe si sa ma distrez.

Saptamanile premergatoare raliului au fost groaznice pentru mine: un stres continuu de pus toate bucatile din puzzle cap la cap. A trebuit sa ma asigur ca am copilot, ca am masina de curse, ca am stickere, ca sunt gata stickerele la timp, ca ajunge masina la timp ca sa punem stickerele, ca am echipament, ca gasesc adaptor pentru intercom, ca gasesc cazare pentru copilot, masina de recunasteri, anvelope suficiente si pentru toate conditiile, licenta pentru mine, licenta pentru copilot, inscriere echipaj, documente pentru masina, control medical si analize etc.

Dupa ce toate au fost puse la punct, a venit intr-un final si saptamana raliului. Ziua de marti am facut inscrierile administrative si planul pentru recunoasteri, iar toata ziua de miercuri si prima parte a zilei de joi am mers cu masina de strada pe probe, incercand sa vedem cum sta treaba cu dictarea. Chiar daca m-am uitat la o gramada de onboard-uri, m-am jucat Dirt Rally in prostie si am facut dictari in mintea mea pe fiecare drum mai virajat pe care am mers, cand trebuie sa-ti faci tu dictarea in realitate, lucrurile se cam schimba. Aici a intervenit experienta lui Marcus, care m-a ajutat sa decid cum sa abordez virajele pe hartie, cum sa adaug suficiente detalii, dar si cum sa nu cad in capcana de a adauga detalii inutile care doar m-ar incurca.

Ziua de joi s-a incheiat cu startul festiv, care a fost de altfel si prima data cand m-am urcat in masina pe care urma sa o pilotez. Fata de coasta si circuit, acest start festiv mi se pare cel mai fain mod de a lasa fanii sa se apropie de masini de curse si sa vada exact cum arata una pe dinauntru. Poate ca noi ne-am obisnuit cu ele, dar iti garantez ca pentru peste 90% din oamenii de pe strada e ceva deosebit, ceva nou.

Ajungem astfel la ziua de vineri si, implicit, la shakedown: prima ocazie de a conduce masina in regim de concurs si de a merge dupa dictare, insa fara sa conteze undeva timpul. Am abordat totul progresiv, am crescut incet ritmul si am fost semnificativ mai rapid de la o trecere la alta, fara sa-mi asum riscuri. Deja ma simteam destul de bine, insa eram constient ca Floresti-ul la shakedown e scurt, e un drum pe care am fost de multe ori (fiind din Cluj) si nici nu se compara cu ce avea sa fie prima proba, Capusul Mare, de 25 de km.

Cu toate ca niciodata nu sunt incantat cand ma dau mai putin (la coasta daca se anuleaza o urcare mori de ciuda), trebuie sa recunosc ca m-am simtit usurat cand s-a anulat PS1; imi era putin groaza sa debutez la rally pe o proba de 25 de kilometri. Asa am avut ocazia sa merg pe ea in regim de etapa (deci incet), dar cu dictare, lucru ce mie mi-a dat foarte mare incredere, si o foarte mare somnolenta lui Marcus, care s-a plictisit de numa’

Ajunsi pe PS2 (Belis), am stiut ca nu voi merge tare, nu avea sens. Vorbim de un drum foarte ingust, cu multe capete de pod, destul de multa umiditate si foarte putin loc pentru a gresi. Am inceput, evident, destul de agresiv, foarte sacadat, deloc cursiv, exageram cu franarile si bruscam masina foarte mult in incercarea de a gasi trasa. Toate acestea le-am simtit rapid, pentru ca am reusit sa incalzesc destul de tare si anvelopele si franele.

Din fericire, in a doua parte a probei am reusit sa ma concentrez si, cat de cat, sa gasesc un ritm bun, cursiv. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, mi-am dat seama ca merg ca un robot: dintr-o data nu mai vedeam cat de repede trec copacii pe langa mine, cat de aproape trec de capetele de pod, cat de tare ma avant intr-un viraj pe care nu-l vad, dar care stiam ca merge ”blana” conform dictarii. Asta a fost momentul cand eu am simtit ca imi intru in ritm si ca incep sa inteleg cu ce se mananca raliul. Am fost foarte incantat ca am ajuns rapid la urmatoarea proba, Marisel, unde am avut clar un progres mult mai bun de la inceput, am mers cursiv si am inceput sa am tot mai multa incredere in masina.

Dupa un drum exagerat de lung si obositor inapoi in parcul service, unde am reusit sa mananc cateva guri dintr-un sandwich (prima masa a zilei), am pornit spre ultima proba a zilei de vineri, Floresti PE NOAPTE. Intrucat afara era deja mai frig, gumele erau reci si eu eram destul de obosit, strategia a fost simpla: mergem sa ne familiarizam cu proba pentru maine, nu riscam nimic. Cu toate astea, pe proba m-am simtit foarte bine, mergand destul de tare (dupa standardele mele) pe a doua bucla a traseului. La clasamente m-am uitat doar ulterior, insa am avut al 3-lea timp la debutanti, lucru ce ma bucura foarte tare. Cu toata oboseala acumulata, recunosc ca nu e placut sa ajungi dupa 12 acasa si sa stii ca la 6:30 iti suna ceasul, dar si asta face parte din raliu.

Ziua de sambata a fost prima din acea saptamana in care m-am trezit si nu eram (asa) stresat, nu aveam emotii (exagerat de mari) si eram (cat de cat) impacat cu modul in care se desfasoara lucrurile pentru noi. Ajunsi din nou pe Belis (PS5), s-a vazut clar o imbunatatire fata de trecerea de vineri, insa tot mergeam sacadat, in special in prima parte a probei, lucru care mi-a dat emotii foarte mari cand am ajuns la startul celebrei coborari pe Dangau. Aici am vazut in primul kilometru 2 masini sarite afara, moment in care am realizat ca nu e o gluma si ca oricat de experimentat ai fi, tot poti sa faci o greseala care sa te coste tot raliul.

Am mers astfel cat de cursiv am putut, am incercat sa tin interioarele exagerat de murdare cat mai bine si sa evit bolovanii scosi de ”balenele” din fata. In portiunea de coborare am fost atent la frane, la cat de mult le folosesc, cat de mult le las sa se raceasca si am reusit, in detrimentul vitezei mai mici, sa am forta de franare pana la finalul celor 30 de kilometri. Sincer, am fost foarte mandru de mine la finalul probei, pentru ca am fost smart si am tinut cont de faptul ca e un sport de anduranta. Daca fortam o viteza mai mare si franari mai tarzii, ar fi fost mult mai usor sa ne punem in pericol. Sa nu ma intelegi gresit, n-am fost sub nicio forma rapid sau competitiv, dar am fost rapid pentru mine si nivelul meu, iar asta e exact ceea ce urmaream.

Bucla s-a terminat cu o trecere pe Floresti, unde am avut mici emotii, insa am ajuns cu bine in parcul service, am mai muscat de doua ori dintr-un sandwich si am pornit spre Dangau inca o data. La aceasta a doua trecere am incercat sa mentin acelasi ritm ca la prima, fiind putin mai atent la dictare. Cred ca abia la PS8 am ajuns sa chiar am incredere in dictare si sa nu mai am asa multe ezitari pe viraje mascate.

Dupa inca o trecere pe Floresti (PS9 unde apropo, am reusit cel mai bun timp la debutanti), raliul era aproape gata din perspectiva mea, avand doar super speciala de langa Cluj Arena ramasa. Sincer, tot timpul am vazut asta ca un Walk of Shame pentru masinile mai putin performante, in special cele din clasa RC5, pentru ca marea majoritate a spectatorilor asteapta R5-uri si Evo-uri puse de-a latu’ care suna tare si pocnesc spectaculos. De prea multe ori am auzit spectatori razand de cei cu Logan-uri sau alte masini ”silentioase”. Cu toate astea, cand am luat startul nu mi-a venit sa cred ce am vazut: o gramada de oameni aplaudand, facand semne (nu obscene!) si incurajandu-ma sa merg mai tare si sa termin raliul ”on a high”.

La finalul probei ma simteam excelent; nu mi-a venit sa cred ca atat de multi oameni au ramas sa sustina masinile silentioase si mai putin puternice decat cele cu care au venit ei sa ne vada. Nu pot decat sa le multumesc din suflet tuturor celor care au fost acolo. M-au facut sa-mi schimb complet perceptia despre superspeciale si promit sa le tratez ca atare pe viitor.

Vorbind de viitor, am fost intrebat de o gramada de ori dupa raliu ”Cand e urmatorul?”, intrebare la care nu stiu cum sa raspund. Urmatorul e la Brasov saptamana viitoare, dar eu nu particip. Cand e urmatoarea mea participare? Sincer, n-am idee. Bugetul necesar pentru o participare (chiar si cu o masina de clasa RC5) e imens, nu stiu ce venit ar trebui sa ai lunar sa-ti permiti luxul de a participa pe barba ta un sezon complet (8 etape). De asemenea, ai nevoie de minim 3 zile de concediu per raliu, deci e bine ca nu ti-ar ramane banii de concediu ca oricum nu ai mai avea zile libere

Acestea fiind spuse, pentru mine a fost o experienta excelenta, m-am simtit bine, am progresat mult si voi face tot posibilul sa particip la Transilvania Rally, raliul ”de casa”, si la anul. Orice alta participare va fi un bonus

Va multumesc ca ati avut rabdare sa-mi cititi povestea si multumesc intregii armate de oameni care au contribuit la acest raliu: Marcus pentru ghidare si rabdare, Rares pentru echipament si muuulte sfaturi, Csongi si mecanicii pentru asistenta, Radu pentru masina de curse, Danny pentru sustinerea din partea clubului, licenta si control medical, Mircea pentru masina de recunoasteri, Adi pentru stickere, Vlad pentru adaptor, RallyMax pentru promovare si coverage live, Rallyzoom pentru poze si video, NRA pentru organizare si fanilor pentru sustinerea de pe probe.

De asemenea, vreau sa multumesc familiei si tuturor prietenilor care m-au sustinut in tot acest timp: ca a fost vorba de un mesaj, stat pe probe, venit la start sau un simplu like, a insemnat foarte mult pentru mine!

Nu in ultimul rand, multumesc Telenav pentru sustinere, altfel v-as fi povestit cum a fost ca spectator la Transilvania Rally 2019

Credit foto: RallyZoom.ro

The post Rally Experience: Primul raliu prin ochii lui Mihai Costiug appeared first on RallyMax.

Au trecut 16 ani de cand mananc rally pe paine si da, viata mi s-a schimbat. Era anul 2003, o toamna tarzie si o batalie pentru titlu ce urma sa se decida la Raliul Clujului. Cu o zi inainte, nici macar nu auzisem despre raliuri pentru ca “aterizasem” in Cluj in acelasi an din Suceava, cu o escala de 5 ani in Bucuresti, locuri unde exista doar fotbal (cam acelasi lucru exista si azi). Netul era slab pe vremea aia (ca sa nu zic “pe vremea mea” ), iar la tv mai prindeai un F1 si-un Moto GP si cam atat.

Am fost luat pe sus de un prieten si am ajuns pe prima proba a raliului, aceeasi ca si anul acesta, doar ca pe o alta suprafata de rulare: “Dangaul la deal”, pe macadam. Primul contact a fost destul de brutal. Ajuns pe proba cu intarziere si urcam pe marginea ei cand a luat startul Ilina. Stiti linia dreapta de la start pana in primul ac? Eram pe la mijlocul ei cand am vazut venind Mitzuba lui Mani dansand pe drum si am sarit in lateral 2 metri (eram mai sprinten atunci ). Senzatia a fost atat de puternica, adrenalina la cote atat de ridicate incat m-a lovit dragostea de curse iremediabil. Au trecut apoi, pe rand: Leu (pe el il stiam dar in niciun caz ca pilot), Marisca – idolul clujenilor (luasem de pe traseu un tip ce avea o esarfa la mana cu numarul 4; poate citeste acest articol si isi aminteste), Morar, Grigorescu cu Gina Pistol in dreapta (pe ea o stiam, pe el nu ), Daniel Burchel cu Golful ce suna dumnezeieste si Dudu Senchea cu 206-le, masina tineretii mele. In ignoranta mea fortata de imprejurari, tineam cu Leu. Cred ca eram singurul

A fost o nebunie de raliu cu mii de spectatori pe margine si, Doamne, cum se mergea! Cum o arunca George (Morar), cati fani avea Danny (Ungur) si ce show facea, cat de tare mergea Bogdan cu Mitzuba de A de ingenunchea WRC-urile, ca sa nu mai zic de cele doua ARO-uri de la H! Cand ma gandesc la toate astea, cred ca am avut un mare noroc sa debutez pe margine fix atunci, la finala campionatului, finala decisa printr-un scandal de rasunet. Stiti povestea cu tractorul…

Mi-am dorit sa fiu fotbalist, am facut 10 ani de fotbal si am renuntat fix cand Suceava incepuse sa cocheteze cu prima liga. Dupa etapa de la Cluj mi-am dorit sa ajung intr-o masina de curse. Nimic altceva nu ma interesa. Eram un om nou, un om viu, un om frumos, asa cum erau toti din aceasta lume, in care piloti, oficiali, fotografi si fani formau o familie (bine, ca in orice famile, uneori cu zambetul pe buze, alteori cu unele clinciuri). Am reusit cativa ani mai tarziu, dar povestea debutului sportiv o voi depana intr-un alt articol.

E Saptamana Mare, saptamana raliului meu de suflet si va invit pe toti pe probele speciale ale Clujului la Transilvania Rally 2019. Vineri e “Dangaul la deal” prima proba speciala din viata mea…

Gabi Red
Iubesc praful scos de-a latul.

Credit capturi foto: MotorMedia

Credit video: MotorMedia

Credit upload video: Vali Porcisteanu

The post Raliul Clujului – Amintiri din copilarie appeared first on RallyMax.

Povestea Harghitei ma duce in timp, departe, la sfarsitul sezonului 2005, cand echipajul sufletului meu, Marisca-Itu, cucerea titlul de campion national absolut. Imi amintesc cum am sarit prin geamul lateral sa-i imbratisez la intrarea in parcul de service de la finalul primei zile, apoi baia de sampanie si strigatele ultrasilor: “Campionii, campionii, ole-ole-ole!”. M-au trecut cativa fiori, dati-mi voie sa imi revin

Dincolo de latura sportiva, nu pot sa nu punctez o chestiune care, de cele mai multe ori degenereaza in niste discutii si conflicte ce nu-si au rostul. Prima zi a raliului s-a terminat tarziu in noapte, intarzierea fiind cauzata faptului ca masina lui Giri (Dan Girtofan) a luat foc. In entuziasmul castigarii titlului, nu ne-am mai gandit la cazare si ne-am trezit la ora 1-2 noaptea ca nu avem unde dormi. Iar in Harghita e frigut in noiembrie pentru a incerca senzatiile dormitului in masina. Cautand la intamplare, am dat peste o “panzio” si am zis sa ne incercam norocul. Nu stiu cum am facut, cum ne-am inteles, in ce limba, cu ce gesturi, cert e ca acei oameni si-au luat copiii mici cu ei in camera in miez de noapte si ne-au oferit camera lor. N-o sa uit niciodata gestul lor. Poate acesta este motivul pentru care nu cred toate porcariile cu privire la aceasta zona (tinut), cum ca se uita lumea altfel la tine, nu-ti da paine la magazin sau bere pe terasa daca aude ca vorbesti limba romana. Nici vorba! Sa fim seriosi, meltenii nu-s serviti niciunde cu zambetul pe buze.

Revenim la sport si, pe repede inainte, ajungem la povestea Harghitei de anul trecut. O poveste de-o zi, cu plecare din Cluj inainte de cantatul cocosilor, ajuns si intrat pe proba speciala Lueta, vazut, placut, plecat si lansat promisiunea de a reveni in 2019. Aruncand o privire pe Planul orar din acest an, vad ca lucrurile stau la fel in ceea ce priveste PS 6/9/12, Lueta, ultima trecere fiind si Power Stage. Cel mai probabil voi fi prezent tot pe aceasta proba pentru ca pentru spectatori este foarte ofertanta. In 2018, dupa recunoasterile la pas, am ochit minim trei locuri diferite din care sa ma bucur de show, insa din cauza anularii primei probe, am ratat unul dintre unghiuri. Nu e nimic, voi recupera acum. Pana la un mic ghid pentru spectatori, in care va voi impartasi cum sa abordati din punct de vedere strategic/organizatoric un “raliu de-o zi”, ma intorc pe scurt la povestea Harghitei de anul trecut.

A fost tare fain, am avut ce vedea, in ciuda anularii primei treceri, dupa cum va spuneam mai sus. Fac o parateza si, glumind, spun ca la fel ca in 2005 tot Giri a fost “vinovatul”. Bine, urmat de Norbert, dar asta nu-l scuza cu nimic Napoca Rally Academy a confiscat podiumul, Simo, Bogdan si Florinel urcand pe primele trei pozitii. Tincescu a mers bestial cu Abarthul, iar Tempestini si Marisca au dat impresia ca nimeni nu-i poate clinti din varful clasamentului. O mentiune pentru Sebi Barbu care a venit pe 4 la general cu Mitsuba de clasa 11, dar show-ul si viteza aratate atunci prevesteau parca un sezon cu o masina de top in 2019.

Cum sa va organizati daca mergeti o zi la Raliul Harghitei?

Ideal ar fi sa mergeti minim 2 zile pentru ca raliul asta chiar merita, dar daca formatul vineri-sambata nu va avantajeaza din pricina jobului, sau poate sunteti in zona si va rupeti o zi din concediu pentru a vedea si altceva, atunci va recomand urmatoarele:

• aruncati o privire peste planul orar si peste harta raliului si alegeti proba pe care urmeaza sa o vizionati
• luati in calcul evenimente neprevazute pe traseu (lucrari, accidente, trafic aglomerat) atunci cand va stabiliti ora plecarii si sosirii la destinatie
• harta generala va poate ajuta cu privire la existenta sau nu a unor drumuri ce “inteapa” proba, astfel incat nu veti mai fi la fel de presati de timp. Interesati-va totusi de starea acestor drumuri secundare
• ajunsi pe proba, parcati intr-o zona sigura si incepeti recunoasterile. Miscarea face bine, plus ca puteti gasi locuri bune de vizionat, nu foarte populate, astfel incat sa nu va deranjeze nimeni
• ascultati sfaturile oficialilor si oferiti la randul vostru sfaturi celor inca neavizati pentru a evita situatii neplacute, gen accidente sau probe anulate din cauza spectatorilor
• bucurati-va de natura, de peisaje, iar la plecare luati gunoiul cu voi in masina

Raliul Harghitei 2019? Eu merg! Voi?

Gabi Red
Iubesc praful scos de-a latul.

The post Povestea Harghitei appeared first on RallyMax.