Cristian Bungău, cunoscut și după numele „Cristi KIA”, este unul din cele mai bune exemple de pasionat care făcut pasul spre fenomenul numit motorsport. Dacă în trecut urmărea cursele de pe marginea traseului de concurs, Cristi a trecut în ultimii ani prin multiple roluri: oficial în echipa de organizare a Raliului Aradului, arbitru sau membru al echipei cu care Vali Porcișteanu organizează cursuri de defensive driving.
Prezent în unul dintre podcasturile Atac Târziu, Cristi ne-a captat atenția cu poveștile sale, dar mai ales pentru modul unic de a relata experiențele din motorsport. Astfel, l-am invitat într-un nou episod din seria RallyFan, unde parcurgem drumul său de la un pasionat la o persoană implicată în raliurile din România.
Acu’ 40 de ani era altfel decât azi, nu? Sau…? Să începem cu un exercițiu: prin anii ’80… cum era catalogat un copil care știa la 4- 5 ani diferența dintre alb40 și crem427? Sau care era folosit la „pariuri” între oamenii trecuți de prima tinerețe pentru a recunoaște CARE mașină a pornit – fără să o vadă – și știind că toate aveau același motor? Dacia cu nr. 1 AR 7112 sau Dacia cu nr. 3 TM 311? Să zicem pasionat de mașini, corect?
În zilele noastre, cum ar fi catalogat un copil de aceeași vârstă care atrage atenția unui posesor de mașină că ar trebui să schimbe capacele de la roți deoarece au sigla BMW, iar mașina este Ford? Sau care știe cu precizie povestea fiecărei jucării primite, fără să o confunde cu o machetă, care are cu totul alt status. Tot pasionat de mașini, da? Corect!
Acum să vedem care e diferența dintre cei doi pasionați! Norocul sau ghinionul de a avea lângă ei membrii ai familiei sau din cercul de prieteni și apropiați care să conștientizeze că punerea în valoare a acestor calități poate să-i fie benefică la un moment dat și să-i acorde tot suportul lor material și de energie în dezvoltarea acestor simțuri deosebite.
Dar… atât norocul, cât și ghinionul, vin la pachet cu vremurile. Dacă în anii ’80 pe care îi aminteam, aproape fiecare posesor de mașină își găsea timp să împărtășească din aventurile și din experiența lor de mecanici înnăscuți cu vecini sau chiar și cu copii care – lipsiți de tehnologie – stăteau gură-cască pe lângă ei, azi parcă e o rușine să deschizi capota în spatele blocului și să completezi strop-gel. Da, lichidul acela cu care speli parbrizul și care dacă ai vârsta majoratului și prin deducție logică esti posesor de permis de conducere, chiar și de mașină, dai repede un search pe google să vezi cum se procedează cu el, că sigur nu ai participat activ la vreo operațiune similară până atunci, fiind mult prea preocupat de… google. Dar cine poate stabili care este sau care a fost idealul? Trăim din povești și amintiri și postări pe FB ale unor vremuri apuse. Secretul constă în faptul că și peste 40 de ani vom trăi din poveștile și amintirile vremurilor de azi.
Concluzia acestor rânduri este că în prezent este absolut necesar să depunem toate eforturile ca în viitor să putem povesti cu drag despre trecut.
Inspirat sau nu, în randurile de mai sus am adus unele exemple concrete din viața mea, respectiv a fiului meu, neputând face altfel o comparație reală și obiectivă, mai cu seamă care să poată evidenția și o paralelă între ce se oferea „atunci” și ce se poate oferi „acum”, atât din punct de vedere logistic, cât și din punct de vedere al mentalității, raportate la cultura auto. Când ești ancorat în realitate și nu povestești „din cărți” ai o șansă în plus să speri că cineva poate schimba ceva, cât încă nu e prea târziu. Toți trăim cu neîmpliniri sau cu sentimente de nereușită, însă cu adevarăt important este să te implici în reușita altuia în cazul în care simți că pentru tine e deja târziu. Chiar dacă niciodată nu e prea târziu, sau acel „târziu” îți poate aduce doar fărâme de împliniri și nu ceea ce ai visat, sau ai crezut… sau… sau…
Faptul că azi scriu aceste rânduri aici mă face să cred ca sunt destul de aproape de fenomenul motorsport și voi profita de ocazie pentru a invita pe oricare dintre voi care credeți că aveți un cuvânt de spus sau o acțiune de demonstrat să o faceți. Dar să o faceți bine și argumentat, pentru că orice acțiune sau vorbă poate aduce un plus în dezvoltarea unui mecanism atât de complex cum e acesta al motorsportului, care din păcăte, la acest moment nu are publicitatea necesară pentru a-l aduce la un rang mai înalt, meritoriu, în comparație cu alte sporturi.
Faptul că îți place ceva e una, faptul că îți place dar și faci ceva e alta, faptul că ai face dar nu poți din varii motive e altceva, dar când iți place, știi, vrei și poti, dar nu faci nimic în acest sens, asta nu e permis! Să stai ascuns în spatele unui monitor și doar să privești cum alții, poate mai necunoscători sau mai timizi, sau cu mai mult noroc, fac ceea ce tu ai vrut sau ai visat, e de neacceptat! Cu siguranță tot de neacceptat este și să te transformi în atotcunoscătorul care din spatele aceluiași monitor are comment la orice postare, însa doar în teorie… poate chiar și aceea nefondată.
2010, un an important pentru Cristi
În anul 2010, printr-un parteneriat, KIA a pus la dispoziție mașinile oficiale pentru Raliul Aradului. Ținând cont că mașinile veneau la pachet cu șofer inclus, una dintre ele, respectiv cea a comisarilor tehnici, îmi revenea. Atunci am luat primul contact cu ceea ce înseamna „raliul”, în adevăratul sens al cuvântului, deci peste imaginea simplă și de ansamblu, aceea de „a merge tare pe probe”. În sensul că am fost martorul multor acțiuni din culise, pe care foarte mulți nu le văd și nu le știu. Începând cu aspectele organizatorice, cele de securitate și cele de gestionare a întregului sistem extrem de complex. Mi-am făcut rapid o părere, mai cu seamă că majoritatea timpului a fost petrecut în parcul de service, unde, dacă vrei și ai interes, vezi mai mult decât un schimb de roți: poți observa diferența între presiune (nu cea din turbine sau anvelope, ci aceea de pe umerii echipei tehnice, dar și a echipajului) și relaxare. Activitatea statică de atunci a dezvoltat dorința de a face ceva mai mult, astfel că în anul următor, fără să știu ce mă așteapta, m-am așezat la volanul mașinii de deschidere traseu.
Acela a fost momentul în care am luat contact direct cu o lume nouă. Am realizat după primii kilometrii că aveam pe umeri o presiune uriașă, aceea de a nu da greș, în condițiile în care renunțarea era absolut imposibilă, dintr-un singur motiv: pariul cu propria-mi persoană că sunt capabil să o fac. Să ajung în parcul închis de final de raliu și să fiu împlinit că am reușit, la o scară infinit mai mică, să fiu la pachet cu restul, efectiv pe probe, exact pe unde concurau echipajele.
Au fost două zile intense, în care recunosc că am avut câteva tentative de abandon, ascunse foarte bine, peste care am trecut rapid. Mă refer la „abandonul” meu din punct de vedere emoțional, pentru că ajunsesem să conștientizez efectiv că ceea ce credeam că va fi și ceea ce era… nu prea păreau din același plan. Eram dator față de cei care mi-au acordat încredere să duc la bun final o misiune care obligatoriu trebuia gestionată eficient, profesionist, fără cusur. Previzualizam că dacă trec testul, voi avea poate șansa de a fi mai aproape de acea lume în care unii nu speră să ajungă vreodată, chiar și pentru a schimba câteva vorbe cu favoritul lor, sau cu vreun oficial.
Am avut și norocul de avea alături doi oameni deosebiti, respectiv Dl. Cornel Țiț, în calitate de șef deschidere, și Dl. Iosif Pancsur, adjunct, care au gestionat totul la un nivel profesionist desăvârșit. La finalul raliului, am primit cel mai frumos cadou posibil, respectiv aprecierea D-lui Țiț, care era cu atât mai prețioasă cu cât venea din partea unui multiplu campion național. În anul următor, chiar dânsul, care avea tot funcția de șef deschidere, a venit cu solicitarea către conducerea cursei de a i se permite să facem „echipaj” comun, mai cu seamă că primisem și propunerea de demarare a procedurilor de licențiere ca arbitru. Fiindu-mi îndrumător un Maestru al Sportului, aveam obligația de a nu da greș.
Pentru a fi și mai aproape de fenomen, tot pusă cumva pe seama norocului, am primit în 2013 o invitație la shakedown cu unul dintre membrii echipei BCR Rally Team. În general, în viață mi s-a îndeplinit cam tot ce mi-am dorit, deci și atunci era momentul să îmi ating ținta, respectiv să fiu în dreapta lui Vali Porcișteanu. Fapt împlinit! O experiență fenomenală, câteva minute de probă în care poți realiza cu propriile simțuri că a conduce și a pilota sunt două chestiuni total diferite. Pentru aceia dintre voi care doriti să mă contraziceți, vă doresc să aveți posibilitatea unui astfel de experiențe, care cu siguranță va fi marcantă.
A fost mult mai mult decât o experiență de moment, a fost o experiență de viață, pe care o trăiesc și acum, în prezent, mai cu seamă că atunci am cunoscut mai mult decât un pilot, am cunoscut un om în adevăratul sens al cuvântului, cu care am sudat o relație de prietenie adevărată. Și asta pentru că a avut o deschidere sinceră spre cineva dornic să afle cât mai multe despre acest fenomen. Acesta este, din punctul meu de vedere, pachetul ideal complet: un pilot talentat, capabil ca în momentul în care își dă jos casca să se transpună instant într-o persoană dornică să ia contact direct cu pasionații și să reușească să le împărtășească măcar o poveste, sau oricum, ceva mai mult decât un simplu salut sau autograf. Ei să fie vecinii ăia din trecut și copii de azi să fie piloții din viitor. Și vin din nou cu un exemplu personal: dacă eu, pe când aveam 6-7 ani, doar am auzit că în oraș există o pistă de karting, fără ca cineva să mă îndrume într-acolo, fiul meu, la aceeași vârstă a luat contact cu kartul, a stat în dreapta lui Vali pe circuit și chiar au împărțit volanul și pedalele din scaunul aceluiași simulator.
Lăsând la o parte faptul că poate nu voi mai avea o a doua șansă să fac o primă impresie bună, aș mai încerca totuși, prin amabilitatea RallyMax, într-un viitor articol, să comparăm, ca o concluzie a vremurilor, a dorințelor și a viziunilor, posibilitatea de punere în practică, în funcție de viziuni… dorințe… vremuri!
